Povestea balaurului Călin – din care învățăm că trebuie să cunoaștem oamenii înainte să-i judecăm

Păi, ce să mai zic?! Balaurii sunt mari, puternici și înfricoșători, dar viața lor nu este așa de ușoară cum își închipuie lumea!

Toți își dau cu părerea despre balauri: că sunt răi, că distrug tot ce le stă în cale, că răpesc prințese și le mănâncă la micul dejun, că se iau la harță cu toți prinții și așa mai departe.

Dar vă întreb: câți dintre voi ați cunoscut vreodată un balaur? Știți măcar cum arată?

În fine, nici nu mai contează… Am să vă istorisesc mai departe povestea mea și apoi puteți trage voi singuri concluziile. Să nu ziceți pe urmă că vă influențez sau mai știu eu ce.

Ei bine, numele meu este Călin și sunt un balaur. Sau un dragon, cum vreți să-mi spuneți, până la urmă înseamnă același lucru. M-am născut în împărăția balaurilor, într-o familie de nobili. Părinții mei m-au crescut ca pe un copil obișnuit, fără prea multe pretenții – uneori mă puneau să fac și treabă, să nu mă obișnuiesc prea leneș.

Aaa… foarte important: părinții m-au hrănit înca de când eram mic cu mâncare obișnuită: dragonii mănâncă același lucru ca oamenii! Nu mâncăm nici fete, nici voinici și cu atât mai puțin copii. Să fie foarte clar! Ciorbă și salată și friptură și pilaf. Din când în când câte un miel la proțap, dar numai în zile de sărbătoare!

Viața mea a fost una obișnuită până când am crescut puțin mai mare. Atunci m-am îndrăgostit. De cine credeți? De prințesă! Prințesa balaurilor, Cerasela. Vai, inima începe să-mi bată mai tare când îmi aduc aminte…! Era foarte frumoasă. Puțin cam răsfățată, dar așa sunt toate prințesele, cred. Am început să mă întâlnesc cu ea și în cele din urmă am îndrăznit să o cer de soție. Am fost cel mai bucuros dragon atunci când a acceptat și ne-am căsătorit într-o zi însorită de mai. Ce romantic!

Numai dacă ar fi putut cineva să mă avertizeze înainte ce înseamnă să te căsătorești cu o prințesă!

Acum să vă povestesc puțin despre împărăția noastră: dragonii sunt conduși de o împărăteasă, Tănțica, mama soției mele. Este o împărăteasă dreaptă și bună, prea bună aș zice eu. Pentru ca balaurii să se înțeleagă mai bine și să se ajute unii pe alții la greu, Tănțica a dat o lege: toți dragonii sunt obligați să-i cazeze la ei acasă și să-i hrănească pe toți oaspeții care le bat la ușă, atâta timp cât aceștia doresc să stea. Dacă un dragon devenea sărac și nu-și mai putea întreține familia, atunci el putea să bată la ușa oricărui alt dragon și acesta trebuia să-l cazeze la el, cu familie cu tot.

Legea aceasta era bună pentru puturoși ați putea zice, dar dragonii în general erau ființe istețe și aveau grijă să nu sărăcească și nici să devină povara altora, așa că nimeni nu profita de pe urma ei.

Așa… să ne întoarcem acum la mine și la soția mea. A doua zi după nuntă ne-am mutat la palat împreună cu împărăteasa. Acesteia îi intrase în cap că a îmbătrânit și trebuie să ne învețe pe mine și pe soția mea cum să conducem țara. Am primit multe sarcini: să rezolvăm disputele dintre supuși, să purtăm negocieri cu vecinii din celelalte împărății, să ne asigurăm că banii din vistierie sunt cheltuiți spre folosul întregii țări și tot felul de alte lucruri care țineau de administrație.

Pentru mine nu a fost o problemă, eram obișnuit cu administrația, părinții mei aveau mai multe moșii pe care mă învățaseră să le gestionez, dar Cerasela nu dorea sub niciun chip să facă nimic: îi intrase în cap că ea e prințesă și prințesele nu au altă responsabilitate decât să fie frumoase. Și că eu trebuie să fac la fel ca ea: să stau toată ziua să mă uit în oglindă și să o las pe Tănțica să-și facă singură treaba de împărăteasă. Iar asta nu se putea. Ajunsesem să-mi petrec timpul între a munci din greu pentru împărăție și a încerca să o împac pe soția mea care era pe zi ce trece mai supărată. Începuse să plângă mai mereu și de cele mai multe ori sfârșeam prin a rămâne supărați cu zilele fără să ne vorbim.

Dar într-o seară Cerasela a luat o hotărâre care avea să ne schimbe viața definitiv: s-a hotărât să părăsească împărăția mame sale și să-și facă propria ei împărăție: una în care niciun balaur nu trebuie să facă nimic! Și mi-a spus că eu am de ales: fie să o însoțesc, fie să rămân singur să conduc împărăția pentru că indiferent care avea să fie decizia mea, ea avea de gând să plece!

Am încercat să o înduplec în toate felurile, i-am promis că voi petrece mai mult timp cu ea, că voi mai renunța la poveri, dar până la  urmă am plecat cu ea. Era soția mea…

Nu ne-a fost ușor să ne găsim locul nostru. Peste tot pe unde mergeam, lumea se speria și invariabil ajungeam la bătaie. Nu mai văzuseră balauri și se pare că suntem destul de înfricoșători dacă nu ne cunoști. Împărații își trimeteau cei mai voinici flăcăi să se lupte cu noi și de mila lor ajungeam să plecăm – nu ne putea lupta cu ei – ar fi însemnat să lăsăm lumea fără flăcăi (ar fi fost de ajuns să suflu o dată înspre ei și să-i nimicesc, nici n-ar fi trebuit să depun prea mare efort).

Dar într-o zi am găsit o insulă nelocuită, care avea o peșteră destul de încăpătoare pentru un bârlog de balauri. Insula era despărțită de o mare uriașă față de cea mai apropiată împărăție vecină. Nu se putea compara cu palatul în care locuisem până atunci, dar era casa noastră și Cerasela era bucuroasă că scăpase de mama ei (deși eu n-am înțeles niciodată cu ce o deranjase Tănțica de la început…!). Și de fericită ce era, Cerasela s-a pus pe făcut copii. În primii 3 ani deja aveam 4 prichindei împrejur, iar în anii ce au urmat încă cinci orătănii gălăgioase li s-au alăturat.

Și nu vă spun ce înseamnă să crești atâția copii pe o insulă pustie în condițiile în care soția ta nu vrea să facă nimic! Nu zic că nu eram bucuros, eram, ca orice părinte, dar numai eu știu cât m-am chinuit în anii aceia. Trebuia să am grijă de livezi, să cresc animale, să ar pământul și câte și mai câte. Nu mă plâng, balaurii au foarte multă putere, dar chiar și așa, nu-i ușor să le faci singur pe toate. Și așa m-am hotărât după primii 3 copii să merg să cer ajutorul la împăratul vecin, să-mi împrumute câțiva dintre slujitorii lui să mă ajute la treburi.

Zis și făcut. Vecinul era de treabă, dar era foarte bătrân și cam surzise. Abia-abia m-am înțeles cu el: eu ziceam una, el înțelegea alta. Eu îi ziceam că am nevoie să-mi trimită 10 slujnice și slujitori, el a înțeles că am nevoie să-mi trimită copii; eu îi ziceam că urma să-i platesc pentru ei la toamnă, când aveam să culeg recoltele, el a înțeles că o să-i plătesc la Sfântu’ Așteaptă.

În fine m-am ales cu 10 copii cu care nu prea aveam ce să fac și mai trebuia și să-i hrănesc. Dar Cerasela era fericită că se jucau cu copiii noștri și o mai lăsau pe ea să respire. Când a venit pe lume și al patrulea copil, m-am dus din nou la vecinul, să-l rog să-mi dea niște slujitori adevărați pe care să mă pot baza. Dar surdul iar a înțeles numai ce-a putut, m-am ales cu încă 10 copii de crescut. Și din păcate am suferit și un accident: când mă întorceam spre casă m-a apucat un strănut groaznic. Și știți și voi că balaurii scuipă foc… i-am cam dat foc vecinului la culturi. Dar vă jur, a fost doar un accident!

Următorul an, următorul copil. N-am mai îndrăznit să apelez la vecin, dar s-a ocupat el singur: mi-a mai trimis de bunăvoie încă 10 copii. Dar după ce-i arsesem culturile am înțeles că nu mai avea săracul cu ce să-i hrănească, așa că i-am acceptat și pe ei. Ajunsesem să fiu stăpân peste o armată de copii care îmi cereau de mâncare în fiecare zi. Ușor-ușor a înțeles și soția mea că nu este lucru ușor să-i crești pe toți și a început să mă mai ajute și ea la gospodărie.

Și pe urmă vecinul a înțeles că e perfect normal să-mi trimită în fiecare an câte 10 copii. Ba încă au început să sosească și tot felul de terchea-berchea înzorzonați care ziceau că au venit să-l salveze pe vecin de noi?! N-am înțeles ce doreau, dar legea balaurilor ne obliga să-i găzduim pe toți. Până într-o zi când m-am săturat de toți țărănoii aceștia neciopliți care veneau și uitau să mai plece și am dat foc la mare, să nu mai poată veni cu bărcile pe insula noastră! Gata! Păi dragonii știu să fie serioși, să se ocupe singuri de bunăstarea lor, nu să abuzeze de a celorlalți, dar se vede treaba că la oameni nu-i așa! Păi ăștia când au dat de bine, ține-te trei neneacă pe spinarea mea! Gata!

Și s-a liniștit treaba o perioadă (mai puțin cu copiii Ceraselei, care continuau să vină în fiecare an!). Credeam că n-o mai scoatem la capăt! Ba încă s-a întâmplat un lucru curios: soția mea a început să mă întrebe tot mai des ce-o mai face Tănțica, că i s-a făcut dor de ea. Am înțeles eu cam cum stă treaba, nu-i era nici ei ușor cu atâția copii pe cap și cu toți noii ei supuși puturoși. Era mai bine la maică-sa, dar nu o lăsa orgoliul să recunoască.

Dar cum tot răul spre bine trage, iată că a ieșit soarele și pe insula noastră într-o zi. Pe la amiază îmi trăgeam sufletul după ce trăsesem la plug, când văd zburând peste marea de foc o arătare. Aducea puțin cu un cal, doar că avea aripi și o coamă colorată, ca un curcubeu după ploaie. Fantastic mi-am zis! Dar ce-o fi cu el aici? Mă cam dezobișnuisem de musafiri noi.

Când s-a apropiat, căluțul mi-a spus că se numește Aleodor și că l-a trimis vecinul meu să-i salveze împărăția de balauri?! N-am înțeles la început care-i faza, dar apoi mi-a spus o poveste fantastică despre mine și vecinul, care m-a făcut să râd: surdul înțețesese complet greșit relația mea cu el! Credea că i-am cerut toți copiii aceia ca să-i mănânc și că i-am pustiit împărăția de suflete tinere. Văleu! Când i-am spuc căluțului cum stă treaba de fapt, ne-am pus la sfat și am hotărât să-i trimit omului copiii înapoi. Și toți trântorii aceia “viteji” care veniseră chipurile să-i salveze pe copii de mine! Între timp, Aleodor a hotărât să dea o fugă până acasă la soacră-mea să-i spună acesteia că dorim să ne întoarcem acasă.

Zis și făcut: n-a mai putut Tănțica de bucurie că ne întoarcem acasă, și cu o droaie de nepoți pe deasupra. Îmbătrânise destul de mult și abia se mai descurca singură cu împărăția ei. Și Cerasela a fost bucuroasă când a aflat că mergem acasă și chiar și-a cerut scuze pentru faptul că nu a știut să-și țină răsfățul în frâu și ne-a chinuit pe toți în toți acești ani. Ba chiar a promis că vom conduce împărăția împreună și nu o să se mai plângă niciodată că are prea multă treabă de făcut!

Și cum totul e bine când se termină cu bine, Aleodor s-a hotărât să rămână și el în împărăția dragonilor – se vede treaba că se atașase de copiii noștri și-i plăcea să se joace cu ei.

Ați aflat acum povestea mea. Ehei, bine ar fi dacă oamenii ar fi mai deschiși la minte și nu ar crede că tot ceea ce este necunoscut e rău, chiar dacă are o înfățișare înspăimântătoare. Nu trebuie să judecăm oamenii sau balaurii după chip! Să țineți minte asta!