Povestea lui Fifi – iepurașa pasionată de modă

Pădurea e plină de animale care de care mai diverse, cu înălțimi și forme diferite, cu obiceiuri diferite și chiar cu limbi diferite, exact ca oamenii. Dar la o individă ca aceasta, chiar nu se aștepta nimeni din toată mulțimea pestriță a codrului.

Fifi s-a născut într-o familie respectabilă de iepuri, cu frică de orice mișcă și cu o poftă neîncetată de morcovi și varză. Era o iepurașă albă, cu urechi lungi și grațioase, cu lăbuțe subțiri și o blană pufoasă de-ți venea imediat să o iei în brațe. Încă de când era bebeluș, iepurașa reușea să găsească diverse obiecte prin cuib cu care să se împodobească: astăzi avea câțiva fulgi de gâscă prinși de o ureche, mâine o cordeluță din paie și tot așa.

Pe măsură ce creștea, Fifi a început să descopere și alte accesorii. A început să-și facă singură rochițe pe care le împletea din părul ce le cădea animalelor primăvara când năpârleau, avea mereu coronițe din flori asortate cu gentuța (cine a mai pomenit iepuri cu gentuță?!), iar uneori își mai făcea rost și de câte o pereche de pantofiori, dar de obicei renunța repede la ei, pentru că nu e foarte comod să porți tocuri atunci când mergi prin pădure.

Părinții ei s-au speriat și au început să-i explice fiicei lor că acestea nu sunt lucruri demne de un iepure. Că ar trebui să îi ajute să caute de mâncare acum că s-a făcut mai mare, că ar trebui să-și petreacă timpul ascunzându-se de vulpe în loc să caute floricele în locuri atât de periculoase, că unui iepure nu-i trebuiesc accesorii, îi este suficientă blana lui și tot așa. Ba la un moment dat chiar au pedepsit-o să nu mai iasă din bârlog o săptămână întreagă!

Dar lui Fifi nu prea îi păsa de morala părinților, era pasionată de modă și basta! Și-a petrecut timpul în care era pedepsită să-și facă o rochie nouă din păr de căprioară, cu guler din puf de rață și vreo două gentuțe asortate. Abia i-a ajuns o săptămână să-și termine treaba, dar nu mai putea de nerăbdare să-și etaleze noua piesă vestimentară printre cunoscuți.

Iar de acei “cunoscuți” ce să zicem? Niciun animal din codru nu era mulțumit de purtarea lui Fifi. Toți considerau că un iepure ar trebui să se poarte ca un iepure nu ca o prințesă de la Hollywood. De câte ori se întâlnea cu cineva prin pădure, iepurașa nu auzea decât reproșuri:

– Ar trebui să-ți ajuți părinții și frații, nu să-ți perii urechile toată ziua!

– Nu-i stă bine unui animal din pădure să se poarte ca o divă, locul iepurilor e printre tufele de zarzavat!

– Ce mai specimen! Codița aceea pusă pe bigudiuri cere o chelfăneală bună de la vulpe, mai bine ai păzi-o cu grijă în loc să o etalezi în văzul lumii!

– Ce mai fandosită!

Și tot așa. În pădure nimeni nu se gândește să-și sprijine copiii să-și urmeze visurile. Toată lumea e preocupată de mâncare, de somn și de supraviețuire.

Încet-încet, Fifi a devenit tot mai tristă. Nu înțelegea de ce îi deranjează atât de tare pe cei din pădure felul în care se aranja ea. Până la urmă, își ajuta părinții în fiecare zi, chiar dacă nimeni nu vedea lucrurile bune pe care le făcea. Mergea la cules de morcovi, făcea curat prin casă, ajuta animalele bătrâne cu diverse servicii atunci când ele nu mai puteau. Dar nimeni nu era recunoscător, toți o judecau pentru că era diferită.

Într-o zi i-a venit o idee. Poate că dacă i-ar putea ajuta pe cei din pădure ușurându-le cumva treaba de zi cu zi, atunci ei ar avea mai mult timp să-l petreacă făcând lucruri care le plac și nu ar mai judeca cu atâta asprime pasiunea ei pentru modă. Și atunci s-a hotărât că trebuie să meargă să studieze.

Și-a făcut o programare la profesorul Bufnițilă și i-a spus acestuia că ar vrea să studieze împreună cu el, pentru că el este considerat înțeleptul codrului și ei i-ar prinde bine niște cunoștințe în plus. Când a văzut despre cine este vorba, Bufnițilă a strâmbat din sprâncene, pentru că nici lui nu-i plăcea de Fifi prea mult, dar când iepurașa a început să plângă și să-i spună că singura ei șansă de a fi acceptată în pădure este înțelepciunea, a acceptat să-i dea câteva lecții.

Fifi era foarte isteață și dornică de a cunoaște cât mai multe lucruri, iar în curând lui Bufnițilă a început să-i placă de ea. Îi dădea exerciții din ce în ce mai grele în fiecare zi, iar când iepurașa le rezolva pe toate fără prea multă greutate, era foarte mândru.

Într-o zi, profesorul s-a hotărât să stea de vorbă cu părinții lui Fifi și să le spună că fiica lor are un potential foarte mare și ar trebui să o trimită la un profesor mai bun decât el (un urs pe care-l știa el și care locuia undeva într-o peșteră dintr-un vârf de munte) care să o ajute să se dezvolte mai mult.

Când au auzit despre ce este vorba, iepurii s-au supărat și mai tare și au început să-l certe pe Bufnițilă că în loc să o ajute pe Fifi să-și bage mințile în cap și să renunțe la ideile ei fanteziste despre modă devenind un iepure așa cum se cuvine, el a încurajat-o să se apuce de studiu acum și a îndepartat-o și mai mult de viața pe care ei și-o doreau pentru fetița lor.

Atunci când Fifi s-a întors acasă îmbrăcată cu un nou palton cu flori, ei au început iarăși să-i facă morală și să-i impună un ultimatum: fie avea să renunțe la modă și la școală, fie avea să plece de acasă și să locuiască unde va dori, pentru că ei nu vor să mai crească un asemenea copil (trebuie să spunem că iepurii nu sunt animale prea inteligente în mod normal).

Văzând Fifi că nu mai are viață bună cu părinții săi, și-a făcut o boceluță în care și-a pus hainele și accesoriile la care ținea cel mai mult și a plecat de acasă. Nu știa încotro să o apuce, chiar dacă nu se înțelesese prea bine cu familia, totuși aceea era casa ei și nu cunoștea foarte bine lumea din afara pădurii.

A mers ea ce a mers, până ce a ajuns în crângul de la marginea codrului. Văzând că lasă pădurea în urmă, Fifi a început să plângă și să-și dorească să nu fi fost așa de specială, astfel încât să facă și ea parte din societatea codrului și să o accepte și pe ea lumea pădurii ca făcând parte din ea. Până nici părinții ei nu putuseră să trăiască cu gândul că au un copil așa de special.

Atunci s-a întâlnit cu o vulpe ce își avea bârlogul chiar în acel crâng. Fifi nu s-a speriat deloc, ba chiar s-a dus să stea de vorbă cu vulpea.

-Bună ziua, doamnă vulpe, îmi pare bine să vă întâlnesc!

-Bună ziua, copilă! Ce te aduce așa departe de codru și de familia ta, nu știi că pe aici sunt multe familii de vulpi care abia așteaptă un urecheat pe care să-l pună pe masă la cină?

-Ba chiar speram să vă întâlnesc și să vă rog să mă faceți friptură, pentru că nu pot să mă întorc în pădure la familia mea, nici chiar de aș vrea. Și atunci i-a povestit Fifi vulpii toată vața ei de până atunci.

Auzind vulpea așa poveste, i s-a făcut milă de biata iepurașă pe care nu o iubise nimeni niciodată și a luat-o să stea la ea în bârlog până când și-o găsi o casă mai bună. Dar a sfătuit-o să fie cu băgare de seamă la vecinele ei, pentru că nu toate vulpile sunt așa deschise la minte cum era noua prietenă a lui Fifi.

Iepurașa îi era de ajutor vulpii prin casă: făcea curat, îi făcea haine noi cu care cumătra se fălea printre vecine, mai și gătea uneori câte o ciorbă de zarzavat (pe care vulpea o mânca doar ca să nu-și supere prietena, pentru că vulpile și zarzavatul nu prea se înțeleg). Deveniseră prietene bune cele două.

Dar cel mai mult îi plăcea lui Fifi să croiască noi modele de rochii. De când învățase geometria în spațiu de la Bufnițilă, modelele iepurașei erau din ce în ce mai frumoase și mai spectaculoase. Nu mai putea vulpea de dragul ei, dar nu știa cum ar putea ajuta-o pe iepurașă să nu-și irosească talentul. Uneori își mai convingea câte o vecină să cumpere câte o rochie creată de Fifi pentru vreo ocazie specială, dar știa și vulpea că asta nu este de ajuns.

Într-o zi la începutul verii, vulpile organizau o petrecere foarte mare unde se întâlneau cu toate să socializeze și să se distreze. Era o ocazie bună pentru Fifi să iasă și ea din casă fără a se teme de celelalte vulpi. Atunci când s-a asigurat că toate cumătrele și-au părăsit bârlogurile, iepurașa a îmbrăcat una dintre rochiile cele noi, și-a pus o pălărie asortată și câteva șiraguri de mărgele și a pornit să exploreze câmpia.

Era o zi minunată, iar câmpul era plin de culoare și miresme de flori. Fifi se simțea cât de cât fericită acum: avea o prietenă, putea să lucreze liniștită noi modele de rochii fără să o certe toată ziua câte cineva și se afla și la plimbare acum fără să se teamă de vreun pericol.

Nici nu a observat când s-a apropiat de o fetiță care se plimba și ea admirând peisajul de început de vară cu capul în nori. Cele două aproape că s-au ciocnit. Când s-au văzut una pe cealaltă, au rămas surprinse. Erau îmbrăcate aproape la fel, doar că una era iepurașă, iar cealaltă era fetiță.

Imediat au început să vorbească despre rochii și pălării, de parcă se cunoșteau de când erau mici. Fiecare avea câte o idee despre cum să-și adauge un nou accesoriu la bentița de la talie sau la borul pălăriei. S-au plăcut instant și amândouă și-au dat seama că trebuie neapărat să devină prietene. Au stat de vorbă toată ziua, până când părinții fetiței au hotărât că trebuie să se îndrepte către casă.

Atunci fetița a făcut ceva neașteptat: a invitat-o pe Fifi să se mute la ea acasă și să-și deschidă împreună un atelier de croitorie. Iepurașa a fost încântată de idee, dar nu putea să plece chiar atunci, fără să o anunțe pe vulpe despre planul ei, iar cele două au hotărât să se vadă peste o săptămână.

Sigur că vulpea a fost foarte fericită când a aflat vestea și s-a bucurat foarte mult pentru prietena sa, deși îi părea rău că se vor despărți. Au hotărât că își vor scrie în fiecare săptămână și se vor vedea cât mai des posibil, iar la data stabilită Fifi s-a mutat acasă la fetiță și au dezvoltat împreună cel mai șic atelier de croitorie din oraș.

Din povestea ei am aflat că este important să nu renunți niciodată la ceea ce îți place cu adevărat să faci și indiferent prin câte greutăți treci și câți oameni cârcotași cunoști, visul tău trebuie să rămână întotdeauna cel care te ghidează în viață. Până la urmă vei reuși să faci exact ceea ce-ți dorești.