Povestea comorii din Pădurea de rășină

Ion era un pui de urs foarte drăgălaş, dar nu prea înțelegător. Pe el nu-l interesau sfaturile tatălui său, care voia să-l înveţe tacticile vânătorii, ale pescuitului sau ale apărării de alte animale. Pentru că pădurea era periculoasă, fie şi numai dacă te rătăceai în ea.

În timp ce fratele său Miet, învăţa aceste lecţii de viaţă, Ion stătea toată ziua la soare,  lenevea sau înota, se maimuţărea cu veverițele sau bursucii şi se întrecea la sărituri cu broaştele.

Într-o frumoasă zi de toamnă, verișorii lor, care locuiau în Pădurea de Răşină, i-au invitat pe cei doi ursuleți să participe la o vânătoare de comori cu ocazia Zilei Conului de Tisă.

Foarte bucuros că își va reîntâlni rudele dragi, Ion s-a gândit că nu i-ar strica să câștige și concursul, adică să găsească primul comoara.

Miet, fratele geaman a lui Ion, și-a pregătit rucsacul tacticos, punând toate lucrurile ce-i erau necesare pentru drum. Ion îl privea cum robotește prin bârlog, ca să lase ordine în urma sa și să nu cumva să uite ceva. Plictisit, se întreba de ce atâta agitație pentru o călătorie de o zi-două.

Când a venit ora de plecare, Miet l-a stigat pe fratele său din fața bârlogului, de unde își lua la revedere de la părinții lor. Atunci, Ion a luat repede un rucsac în care a aruncat rapid o pereche de papuci, pijamalele, periuța de dinti și pieptănul, peste care a pus o caserolă de afine. În marea sa grabă, a uitat să închidă bine caserola, care și-a vărsat conținutul în tot rucsacul. Și-a luat și el grăbit rămas bun de la părinți, dar nu a mai avut timp să audă sfatul lor de a fi atent.

Pe drum, Miet a avut grijă să folosească din rucsacul lui frânghia pentru a face o balustradă pentru podul înjghebat ad-hoc peste râu și a scos și o lanternă pentru a putea traversa peștera prin care scurtau drumul.

Tot Miet a avut pregătite și gustărelele pentru drum. Ion i-a mulțumit de fiecare dată și se tot minuna cum de s-a gândit fratele său la toate aceste lucruri și a avut timp să le și pregătească… Data viitoare va fi și el mai atent cu pregătirile de drum!

Cei doi ursuleți au ajuns cu bine în Pădurea de Rășină și s-au revăzut cu mare bucurie cu unchii și verișorii lor. Au petrecut o seară cu jocuri și povești, iar la culcare Ion a trebuit să împrumute pijamalele verișoarei sale mai mici, deoarece ale lui erau pline de suc de afine.

Dimineața, momentul întrecerii a sosit. Arbitrul, unchiul Jojoban, a împărțit ultimele instrucțiuni și, după ce s-au aliniat toți concurenții la linia de plecare, a dat startul.

După nici o sută de metri, Ion s-a retras din cursă pentru că nu era în stare să citească panourile indicatoare, întrucât până acum nu i se păruse important cititul.

– Nu-i nimic, voi gasi comoara și fără să mă orientez după aceste panouri idioate, s-a gândit el, împletindu-și labele pe piept! Apoi a pornit din nou la drum, dar într-o direcție greșită.

A mers mult, mult și la marginea pădurii a ajuns în fața unei mlaștini de netrecut, unde l-a cuprins disperarea și a început să plângă.

De la atâta gălăgie a atras atenția întregii păduri și în cele din urmă a fost atacat de un tigru care a apărut tiptil dintr-un tufiș. Cum Ion lipsise în ziua când tatăl său îi învățase cum să facă față acestui pericol, nu a știut cum să procedeze. Speriat de moarte, a început să strige din toate puterile lui după ajutor:

– Ajutooor! Ajutooor! Mor-Mooor – Mooooooooor! Ajutooor!

Vuia pădurea, vuia mlaștina de mormăiturile lui disperate și de răgetele tigrului. În ultima clipă, l-a salvat Jojoban, care plecase dupa el, crezând că s-a rătăcit.

După ce s-a liniștit și și-a venit în fire, după ce și-a verificat fiecare centimetru de blană și și-a numărat toate zgârieturile, Ion i-a zis unchiului său că atunci când se va întoarce acasă îl va ruga pe tatăl lui să-l învețe tot ce considera el că i-ar fi necesar.  Ursulețul speriat a promis atunci că va munci de două ori mai mult decât Miet, pentru a recupera timpul pierdut.

Jojoban i-a apreciat promisiunea și l-a felicitat pentru lecția învățată, apoi i-a spus așa, cu o mimică indiferentă, uitându-se pe furiș la el să-i vadă reacția:

– Eu cunosc un secret care te va ajuta să găsești comoara, dar mai întâi trebuie să treci de câteva probe. Te-ar interesa secretul? Sau vrei să te retragi definitiv din cursă?

– As cam vrea să găsesc și eu comoara, dar, zise Ion fâstâcindu-se și rușinându-se, eu nu prea știu să citesc, iar panourile acelea aveau atâta scris pe ele…

– Hei, dragul meu nepot, nimeni nu s-a născut învățat! Pentru toți este un început în toate, mormăi în barbă Jojoban. Dacă nu renunți chiar de dinainte de a începe și nu te dai bătut de la prima piedică, vei simți și mierea victoriei! Totul este să-ți dorești și să nu îți uiți dorința pe drum atunci când vezi prima albină!

– Unchiule, tu ești înțelept, bag seama și vorbești numai în proverbe și vorbe bătrânești! Ție ți-a fost greu să înveți toate aceste lucruri pe care mi le spui acum?

– Măi, băiete, chiar dacă nu poți să-ți închipui, eu, Bart – tatăl tău, Marika – mama ta, soția mea – Silvana… toți am fost copii așa drăgălași ca tine și verișorii tăi. Iar bunicii voștri ne-au învățat tot ce trebuie să știi pentru a trăi în pădurile acestea strămoșești. Dar, cu timpul, noi am crescut, pădurile s-au micșorat, pericolele s-au diversificat, provocările la fel. A trebuit să ne mutăm mai spre munte, să învățăm să-l tolerăm pe om pe pământurile noastre.

A trebuit să învățăm și să citim, pentru că au apărut șosele unde odată erau potecile noastre și pensiuni unde am copilărit noi, iar oamenii au adus cu ei tot felul de reguli pe care le-au scris pe niște panouri. Trebuia să ne adaptăm la schimbările din lumea vecinilor noștri, oamenii!

– Dar tata ne spune că omul nu este așa puternic ca noi. De ce trebuie noi să ne adaptăm la schimbările lui? Dacă mă întâlnesc cu unul, îi arăt eu lui!

– Ei, viteazule, nu te porni așa nesăbuit! Nu trebuie să te comporți la fel ca unii oameni care nu simt legile Naturii! Noi, ca și ei, facem parte dintr-o mare horă. Dacă te prinzi în hora aceasta, trebuie să joci. Câteodată ritmul îl dăm noi, apoi tigrul, urmat de lăcuste sau de muște, de iepuri, de cimpanzei…, alteori omul ne impune propriul ritm, iar hora se rotește de mai multe ori pe ritmul acesta, până vine ploaia și spală urma pașilor sau se cutremură pământul sub bătaia picioarelor obosite iar apoi vine căldura și transformă totul în deșert. Odată, demult, ritmul horei era dat de niște șopârle uriașe, numite dinozauri. Au dispărut pentru că s-au crezut atât de puternice încât au uitat să se adapteze schimbărilor.

– Îmi povestești cum au dispărut dinozaurii, unchiule?

– Ho-hoo! Ce a trecut vremea! Hai să lăsăm acum vorbăria! Mă uit la ceas și văd că cei care caută comoara ar trebui să fi trecut de jumătatea traseului. Vrei să intri și tu în cursă din nou? Te provoc să afli secretele de pe panouri!

– Accept provocarea, unchiule! Sunt gata să intru în hora celor care se descurcă în viață! Dar apoi, după ce termin cursa, te rog mult să îmi povestești cum au dispărut șopârlele acelea gigantice!Pooooți?

– Bine, bine, vă voi povesti deseară, înainte de somn, cum bunicul molidului acesta de care te sprijini tu a fost mai abil și a supraviețuit epocii de gheață ce le-a venit de hac dinozaurilor.

Ion a făcut niște ochi mari și atât de mirați când s-a uitat la copacul din spatele său și apoi la Jojoban.

-De unde știi această poveste? Ai citit-o undeva? Trebuie să învăț și eu să citesc bine! Te rog, te rog, spune-mi secretul!

Fără să-și dea seama, ajunseseră din nou la linia de start. Jojoban îi spuse:

– Pentru început, trebuie să înveți să recunoști literele fermecate pe care ți le voi arăta. Apoi, pornind de la această linie, vei plasa corect câte una din literele mele magice sub fiecare panou și vei găsi indicații care te vor apropia de comoară.

Ion urmă instrucțiunile primite, astfel încât ajunse să știe alfabetul magic și, în final să ajungă la locul unde fusese ascunsă comoara. A fost tare mândru de el când și-a dat seama că cea mai mare comoară pe care a descoperit-o a fost să realizeze importanța cunoașerii cititului.

– Multumesc unchiule! Știu că nu am câștigat astăzi concursul, dar comoara pe care m-ai făcut să o descopar este muuult mai de preț, pentru că mă voi bucura de ea toată viața! Mă duc acum să-l felicit pe Miet pentru reușita lui de astăzi și să-i îmbrățișez pe verisorii mei pentru perseverența de care au dat dovadă, fiind niște concurenți pe cinste.

La întoarcerea în Pădurea Fagilor, Ion s-a ținut de promisiune și l-a rugat pe Bart să-l învețe tainele pădurii și ale conviețuirii pașnice cu toate creaturile Naturii. Tatăl a acceptat, iar Ion a făcut progrese foarte rapid.

Peste mai mulți ani, Ion și Miet îi vor succeda lui Bart, își vor face familiile lor și vor moșteni Pădurea Fagilor. Atunci le vor explica copiilor lor importanța cunoașterii pentru învingerea greutăților vieții.