Povestea fetiței cu 11 degete și a lui Miți-Poc – pisicuța croșetată

Povestea Marelei este despre o fetiță care nu avea suficientă încredere în ea și care obișnuia să se joace cu păpușelele și cu pisicuța sa croșetată, pe care-o numise Miți-Poc. Întâmplarea făcuse ca fetița să fie cu totul specială, iar la naștere primise 11 degete în loc de 10.

În fiecare seară, când toată lumea mergea la culcare iar ea nu era prea obosită, Marela pronunța o formulă magică ce le făcea, de obicei, pe păpușele să danseze. Acestea erau balerine minunate și executau impecabil mișcările de rond de jambe, plié, tendu, dégagé, pirouette…

Dar într-o seară, ceva minunat s-a întâmplat. O dată cu păpușile sale dansatoare, pisicuța ei croșetată a prins viață. S-au jucat toată seara și au dansat împreună cu micile balerine… Parcă erau prietene de-o viață, așa de bine s-au distrat.

Când a simțit că Moș Ene se apropie tiptil-tiptil de ochișorii fetiței, Miți-Poc a întrebat-o dacă și-ar dori ca ea să rămână o pisicuță cu viață. Încântată, fetița și-a exprimat entuziasmul, însă lucrurile bune se întâmplă atunci când ești dispus să depui un efort pentru ele. Pentru ca acest vis să se îndeplinească, trebuia ca Marela să treacă prin mai multe încercări:

– Vai, Miți-Poc, dar eu NU POT!

– Marela, draga mea, tu poți să faci mult mai multe lucruri decât îți imaginezi! Tu esti  unică, doar știi! Ești fetița cu 11 degete.

Marela învățase să se scuze pentru orice, simțindu-se incapabilă să rezolve situații dificile. Dar înțelegând că nu există altă cale să-și salveze pisicuța iubită, s-a hotărât să încerce. Doar era fetița cu 11 degete, așa cum îi spunea și bunica ei, cea care o învățase formula magică ce le însuflețea pe micuțele ei balerine.

Când au pornit la drum, pisicuța i-a dăruit o brățară fermecată și i-a spus că la momentul potrivit va ști cum să o folosească. Cele două prietene au mers împreună, iar după ce a trecut o oră și nu întâmpinaseră nici o dificultate, fetița a căpătat mai multă încredere în ea. Dar, ceea ce Marela nu observase, era o ceată de câini flămânzi care le urmărea de ceva vreme.

Obosită, Marela s-a hotărât să se oprească puțin să-și tragă sufletul. Dar, pășind tiptil-tiptil și dintr-o singură săritură, șeful haitei de câini a trântit-o pe fetiță la pământ. Marela a ţipat puternic și, după mai multe încercări a reușit să-și încordeze mușchii brațelor și picioarele și să dea câinele la o parte, azvârlindu-l lânga un gard.

Când acesta se pregătea mârâind să-și reia atacul, din brățara fetei a scânteiat brusc un fascicul de lumină portocalie care l-a lovit pe câine din plin. Câinele mirat, a început să danseze o arie celebră din „Spărgătorul de nuci” a lui Piotr Ilici Ceaikovski.

Marela nu știa ce să creadă, cum să reacționeze. Încă era speriată de căzătura aceea neașteptată, dar acum situația era așa de comică încât nu putea să nu se amuze copios împreună cu Miți-Poc.

Să-l fi văzut pe acel dulău cum executa grand pirouette. La fiecare rotație se ridica pe vârful piciorului de sprijin, iar cu celelalte trei își făcea avânt, zvâcnindu-le scurt din ghenunchi. Iar coada… Coada flutura în toate direcțiile ca un pămătuf de praf. :))

Ceilalți câini au luat-o la goană, uitându-se din când în când în urmă, ca nu cumva să îi atingă și pe ei lumina brățării fermecate. Fetița a atins bijuteria cu degetul mic și s-a gândit că a avut nevoie de un deget de noroc.

Miți-Poc a felicitat-o că a trecut peste prima încercare și i-a spus că de acum înainte, când va mai trece pe lângă un câine de care îi va fi frică, să-și aducă aminte de șeful câinilor care dansa balet și să și-l imagineze și pe acela făcând arabesque și plié. Dacă i se va părea caraghios, să se amuze și să treacă mai departe.

– Acum hai să continuam, să mergem spre a doua încercare!

– Of, Miți, îți multumesc din suflet că te-ai oferit să mă însoțești în această misiune și mi-ai dat brățara aceasta magică, dar nu mai vreau să continui!

Marela a refuzat, spunând că se întoarce acasă nefiind în stare să continue.

– Poftim, ţine această gheară din lăbuțele mele şi ea te va ajuta să-ţi îndeplineşti dorinţa, iar dacă vei fi în pericol, ea te va salva. Eu de acum nu te mai pot însoți. Nu mai am putere, încep să mă transform din nou în noduri de croșetă.

Marela s-a înfiorat la acest gând. S-a razgândit rapid și a acceptat gheruța pornind repede mai departe, pentru că odată cu răsăritul soarelui magia dispărea. Deja procesul de transformare începuse la miezul nopții. A pornit deci, tot mai decisă să-şi atingă scopul.

Zgomotele nopţii o speriau teribil, dar a strâns gheruța pisicuței între degete şi şi-a văzut de drum până când un râu tumultos i-a blocat drumul. Curajoasă, Marela s-a aruncat în apă, dar un grup de pești piranha s-a apropiat furios de ea. Fără să stea pe gânduri, Marela a îndreptat brățara şi a tras în acel banc de pești hămesiți.

Fasciculul de lumina turcoaz l-a nimerit şi piranha s-au transformat într-un delfin albastru uriaş care a transportat-o pe malul celălalt, valsând ca și când cineva i-ar fi cântat „Valsul fluturilor” pe muzica lui Eugen Doga. Fetița și-a atins brățara cu degetul inelar și s-a gândit că a avut nevoie de un deget de curaj. Trecuse de a doua încercare…

A surâs la gândul că Miți-Poc ar fi mândră de ea, dacă ar mai putea să-și folosească inimioara care se transforma încet-încet în ață croșetată. Miți-Poc merita ca ea să treacă prin toate încercările pentru a o readuce la viața ei de pisică cu blăniță.

– Draga mea pisicuță, pentru tine voi reuși! Rezistă, încă mai este timp până la răsăritul soarelui!

Mergea acum în ritm alert, uneori alerga, dar uneori se și oprea și asculta sunetele nopții. Erau multe zgomote necunoscute ce se amplificau și se auzeau suspect de aproape. La lumina lunii se proiectau diverse siluete pe zidurile caselor. Unele erau mici, dar altele erau înfricoșătoare.

Încet, Marela trecea pe lângă ele, încercând să-și dea seama ce sunt în realitate. Uneori se amuza când își dădea seama că s-a speriat de umbra unei crengute de copac pe care o luase drept mătura unei vrăjitoare sau de silueta unei statui care i se păruse umbra unui monstru cu un pui fript pe cap.

Printre acestea, deodată a văzut mai multe umbre uriașe, păroase și cu multe picioare:

– Să fie oare caracatițe? Se întrebă ea tremurând, gata-gata să intre în panică. Dar…, ce să caute caracatițele pe case?! Hai că am și eu niște gânduri hai-hui! Dar totuși ce să fie?

S-a apropiat tipti-tiptil încercând să-și încetinească ritmul inimii și să găsească un raspuns logic. Inimioara îi bătea tare, tare de tot, dar totuși avea un ritm… Un ritm cunoscut de… Ce muzică să fie asta? Și ce erau creaturile acelea proiectate pe zid?

Strânse gheruța pe care o avea de la pisicuță, apoi își îndreptă brățara spre locul de unde părea că se aude muzica. Din brățară țâșni un fascicul de lumină verde smarald și în locul monștrilor cu picioare păroase, Marela a văzut șapte păienjeni ce dansau breakdance. Aveau niște mișcări așa de sofisticate încât au dus-o cu gândul la celebra trupă Todes Ballet, cea care făcea acele piruete inspirate din patinajul artistic, numite sugestiv „spiralele morții”.

Fusese la spectacolul acestei trupe împreună cu parintii și rămăsese impresionată de prestația de pe scenă. Nu-i mai era teamă. Își atinse brățara cu degetul mijlociu și se gândi că a avut nevoie de un deget de înțelepciune. Gata cu a treia încercare!

Luna se dusese spre ora 3:00. Marela își puse gheruța în buzunarul hanoracului, îi salută politicos pe cei șapte păianjeni și îi lăsă să-și continue repetiția mișcărilor cu care ţeseau pânze misterioase pentru creaturile nopţii.

Știa că urmează a patra provocare. Poate cea mai grea, pentru o fetiță ca ea, fără încredere în sine. Trebuia să treacă prin Marea Câmpie a Coşmarurilor de Noapte. Dar, de ceva timp, nu mai era așa temătoare. Hotărâse că va trece peste această încercare pentru că dorea să o ajute pe Miți-Poc, dar și pentru că era convinsă că poate duce misiunea la bun sfârșit. Este o luptătoare! Este puternică atunci când gândește pas cu pas ce are de făcut și își pune planurile în practică.

Cu aceste încurajări în minte a început să traverseze câmpia inundată de negurile de coșmar… Mirosea a gaz de eșapament și se auzeau zgomote de parcă visele urâte își turau la maxim motoarele pentru a da buzna în casele oamenilor cinstiți.

Aici se vedea un măturător ce lua pe făraș un vis anemic cu acadele colorate și vată pe băț și îl învolbura, amestecându-l cu dureri de dinți îngrozitoare. Acolo, un polițist rotofei amenda un vis al unui adolescent, ce își dorea permisul de conducere, cu mii de întrebări de legislație și prim-ajutor. :))

Mai într-o parte se ridicau câțiva viruși necunoscuți ce bântuiau visul unei studente la medicină. În alt loc se auzea groaza cucare țipa un magnat ce fusese prins cu mâța-n sac. În depărtare, se ridica tulburarea din visul unui tânăr ce avea întâlnire cu fata pe care o iubea și ajunsese la locul de întâlnire fără pantaloni și cu papucii de casă. :))

La stânga, o fată încerca să-și viseze cavalerul pe cal alb, dar în vis îl vedea obsesiv pe Gicuță, fratele bunicii sale. La dreapta, un tânar de vreo 30 de ani se tânguia că va rămâne chel înainte să-i rămâna soția însărcinată… :))

Marela pășea din ce în ce mai încrezătoare prin colbul câmpiei înnegrite. Erau doar coșmaruri de oameni mari. Da, da, de oameni care nu se cunoșteau pe ei înșiși și nu vedeau că sunt unici, iar acest lucru este de bine. Din brățară a fulgerat o lumină de chihlimbar și totul a căpătat sens. Cu cât înainta, cu atât pașii ei prindeau ritmul sacadat al pașilor de step.

Peste câmpie se auzea din ce în ce mai clar ritmul acela nebun din The Carioca, ritm pe care Fred Astaire și Ginger Rogers dansau la începuturile musical-urilor. Mirosul era cel obișnuit al nopților din marile orașe, iar zgomotul era de la motocicliștii rebeli ce făceau „liniuțe” pe bulevadele pustii.

Iar Marela a înțeles. Coșmarurile apar doar când mintea îți joacă feste și imaginația ți-o ia razna fără să fie însoțită de gândul păzitor al autocunoașterii. Își atinse brățara cu degetul curiosului, cel care arată departe de tine, dar și spre tine și se gândi ca a avut nevoie de un deget de autocunoaștere, de introspecție.

Trecuse peste ce-a de-a patra încercare și nu fusese așa de grea, dar își luase lecția din ea. Mai era puțin timp. Trebuia să se grăbească!

După o bucată de vreme, fetița s-a trezit la poalele unui munte uriaș. Se uita în jurul său și a văzut că intrase în Țara Dragonilor. Se afla în Pădurea arborilor cu gâze verzi. Aceste gâze zburau haotic, se izbeau de crengi și bâzâiau îngrozitor. În toată braniștea crescuseră arbori viguroși, milenari, cu excepţia unuia pipernicit.

Instinctiv, Marela s-a simţit atrasă de acest arbore. Deodată a văzut în vârful său o gâză neobișnuit de strălucitoare. S-a căţărat şi a atins-o. Instantaneu, aceasta s-a transformat într-o pudră magică, iar dintr-un nor de fum a coborât pisicuța sa.

Zgomotul infernal s-a transformat încet în muzica îngerească a unui cor de copii ce cântau „Ave Maria”.

Imediat Miți-Poc a îmbrăţișat-o şi a felicitat-o pentru curajul şi tenacitatea sa, care i-au salvat viaţa. Acum Miți-Poc era o pisică cu blănița pufoasă și moale.

Marela și-a atins brățara cu degetul mare și s-a gândit că a avut nevoie de un deget de perseverență și răbdare. Ea a învăţat de la prietena sa că, dacă vrei cu adevărat un lucru, îl vei obţine, deși uneori acest lucru nu e ușor.

Îți trebuie o mână de încredere sau al 11-lea deget de răbdare, de perseverență, de curaj, de înțelepciune, de autocunoaștere și, după caz, poate un deget mic de noroc.

Din acel moment, Marela nu a mai spus niciodată că nu este capabilã să rezolve ceva şi a fost tare mândră de asta.